Când ai să vii...
...și îmi doresc ca după ce se termină povestea asta, să te iau în brațe și să te strâg atât de tare încât să îmi strivesc sufletul de al tău, să nu mă mai rezum doar la două inimi ce bat la unison și cântă un cântec al lor, cel al vieții și al bucuriei de a fi împreună. Vreau să îți capturez corpul într-o îmbrățișare strânsă, atât de strânsă încât să nu mai rămână între noi spațiu sau timp, aer sau orice altceva, de parcă aș putea să opresc timpul și pot să te țin așa ceva mai mult de o eternitate. O eternitate e prea puțin, nu îmi ajunge. Sufletul meu a făcut deja asta în ultima îmbrățișare. A salvat-o ca pe un fișier pe desktop, la vedere, să apeleze la amintirea ei de câte ori simte nevoia, și adevărul e că el trăiește din nou și din nou experiența acelei îmbrățisări. El a rămas acolo. O trăiește și retrăiește. Se agață de amintirea ei ca de viață, ca de speranță. Sufletul meu nu a mai venit acasă de la acea îmbrățișare udată cu lacrimi, a rămas și el acolo cu
