Un preț mult prea mare

    

„La serviciu, poți fi înlocuit… dar ca părinte, ești de neînlocuit.”  - Maria Shriver

      S-au spus și se vor spune multe despre generația noastră, aparent imperfectă, de departe prea des criticată și prea puțin încurajată... dar suntem o generație cu personalitate. De la dans, la pictură, la scris, sport și nu numai, tinerii excelează și își pun sufletul în pasiunile lor, reușind să stârnească astfel emoții deosebit de puternice... Prețul plătit de mulți pentru a oferi atâta emoție e nu de puține ori prea mare. Ei plătesc cu lacrimi, sacrificii și foarte multe ore de muncă, pentru că dincolo de generația imperfectă, suntem generația cu părinți plecați în străinătate la muncă.

    Suntem generația crescută de bunici sau rude, pentru că părinții noștri ne doresc binele și pentru o oarecare stabilitate materială aleg să ne lase în țară. Hai să vă spun ceva, ceea ce toată lumea știe, dar prea puțină lume are curajul să recunoască: banii nu au putut, nu pot și nici nu vor putea să înlocuiască lipsa părinților.

     Nu o să înțeleg niciodată cum poți ca părinte să îți lași copilul și să pleci... e peste ceea ce pot eu concepe, undeva trecut de limita normalului. Cum poți să nu fi acolo să îl vezi cum crește, cum face primii pași, cum spune prima dată „mama”. Să nu îl vezi la serbări, în prima zi de școală și în ultima, cu inima frântă sau radiind de fericire. Să nu fi acolo când are nevoie de o îmbrățișare, de un sfat sau pur și simplu de atenție.

     Consider că a fi părinte e cea mai mare binecuvântare posibilă, cea mai frumoasă parte din viață... și personal nu mi-aș ierta-o niciodată să fac parte numai pe sărite din viața copilului meu. Nu vreau să mă uit la poze cu el trecând prin diferite etape ale vieții, vreau să fiu acolo, lângă el pentru că are nevoie de mine. Știu că hainele de firmă nu îmi vor putea îmbrățișa copilul așa cum o să o fac eu, că niște promisiuni ale unei revederi în viitorul apropiat nu echivalează cu lipsa de la unele momente din viața lui. Știu că fiecare copil ar da mâncarea scumpă servită poate la un restaurant prestigios pe o cină cu cartofi prăjiți servită acasă alături de familie.

     Sentimentele cu care fără să vrea intră în contact copilul sunt nemiloase, adânci și se sedimenează treptat, pentru ca în final să nu mai poată fi alungate... și așa se nasc traumele ascunse de tineri impecabil în spatele momentelor de glorie. Cred cu tărie că hobby-ul e o modalitate constructivă de a descărca emoțiile, și o încurajez... dar prețul plătit pentru performanță mi se pare mult prea mare. Actul final, ceea ce se vede e superb... dar de câte ori ne-am întrebat câtă suferință îl alimentează? Câte cuvinte nerostite se ascund în spatele unui dans ? Ce secrete ascunde un tablou ?

     Suntem deci o generație rebelă, creatoare... dar personal aș prefera să avem mai puține performanțe și mai multe familii întregi, mai multe zâmbete... nu neapărat pentru economia țării, ci pentru copii... cred că atunci am fi cu adevărat bogați.