Când ai să vii...

   

...și îmi doresc ca după ce se termină povestea asta, să te iau în brațe și să te strâg atât de tare încât să îmi strivesc sufletul de al tău, să nu mă mai rezum doar la două inimi ce bat la unison și cântă un cântec al lor, cel al vieții și al bucuriei de a fi împreună. Vreau să îți capturez corpul într-o îmbrățișare strânsă, atât de strânsă încât să nu mai rămână între noi spațiu sau timp, aer sau orice altceva, de parcă aș putea să opresc timpul și pot să te țin așa ceva mai mult de o eternitate. O eternitate e prea puțin, nu îmi ajunge.

    Sufletul meu a făcut deja asta în ultima îmbrățișare. A salvat-o ca pe un fișier pe desktop, la vedere, să apeleze la amintirea ei de câte ori simte nevoia, și adevărul e că el trăiește din nou și din nou experiența acelei îmbrățisări. El a rămas acolo. O trăiește și retrăiește. Se agață de amintirea ei ca de viață, ca de speranță. Sufletul meu nu a mai venit acasă de la acea îmbrățișare udată cu lacrimi, a rămas și el acolo cu ruinele unor atingeri. Preferă să stea acolo unde încă mai poate simți prezența ta. Spune că acolo e acasă acum, nu în patul rece și gol. Și acum când îți scriu, el stă lângă ușă și speră că ai să vii. Are și telefonul într-o mână pentru că știe sigur că mereu suni înainte să vii. În același timp, stă și cu mâna pe clanță să îți deschidă, că poate îi faci o surpriză și de euforia revederii uiți să suni. Ar înțelege. I-ar plăcea să se trezească cu tine la ușă. Când vii, să nu bați, să intri direct. Intră cu adidași murdari de timp, dar cu speranță și iubire, dă năvală în casă și umple-o de tine. Va fi mai bine decât aerul proaspăt.

    Sau dacă vrei vino tiptil, pentru ca atât eu, cât și sufletul, să avem timp să ne pregătim. Să plângem atât înainte, în timpul, și după revedere. Să simțim bucuria la itensitate maximă, să simțim adrenalina și extazul apropierii ei.

 ...știi ceva? Nu contează câte scenarii îmi fac eu și sufletul meu, tu numai vino. Sunt tot acolo unde m-ai lăsat.  La ușă, cu mâna pe clanță.