Bucăți de suflet


   Școala este fabrica umanității - J.A. Comenius 

     Sunt locuri și oameni care nu se uită... și azi am simțit acest lucru pe pielea mea. Am pășit în dimineața zilei de 24 mai în clădirea numită timp de 8 ani mult prea oficial "școală", deși ea este mai mult decât atât dacă ar fi să parafrazez versurile imnului. Știam acest lucru și atunci, și azi îl știu la fel de bine.
     Aceea e clădirea în care mi s-a pus pentru prima dată stiloul în mână de către doamna învățătoare, acolo am scris primele cuvinte și am învățat să socotesc, iar mai târziu profesorii mi-au cultivat pasiuni și treptat acestea m-au condus spre o viitoare meserie. Adevărul e că o foarte mare parte din ceea ce știu azi am învățat acolo, și de aceea azi m-am întors să spun "mulțumesc". Știu... e puțin în comparație cu ceea ce au făcut acești oameni pentru mine...
     Ajunsă în careu pentru a asista la festivitatea de absolvire a liceului la care am fost invitată de o dragă prietenă (but she is more like a sister for me), am intonat imnul de stat cu aceeași emoție în glas și în ochi pe care am simțit-o și acum aproximativ 6 ani, când marca sfârșitul gimnaziului meu. În timpul festivității de premiere am încercat să asociez numele auzite cu chipuri. Dacă la elevi asocierea mi-a fost aproape imposibilă, am fost surprinsă să aflu că profesorii au rămas aproape neschimbați, având aceeași căldură în glas, ochi și suflete. Dacă nu ai observa câteva riduri fine ascunse sub un machiaj discret, trădat de rimelul întins, ai putea crede că timpul a stat pe loc.
      Pentru mine anii de generală și de gimnaziu au însemnat mult, poate mai mut decât pentru alte persoane. Îmi amintesc cu drag că sfârșitul ultimei ore de dirigenție ne-a adus mie și colegilor mei o ploaie de lacrimi, și cu fețele plânse am ieșit în fața părinților în frunte cu diriginta mai emoționată decât noi.
     Am ales să fac liceul la o altă școală, mult mai renumită decât cea în care îmi lăsasem amintiri create în 8 ani de zile. Credeam că acea școală se va ridica la nivelul așteptărilor mele și la renumele pe care continuă să îl aibă, dar cu regret spun că m-am înșelat (poate voi scrie despre aceste aspect altă dată). Profesorii din liceu m-au făcut să-mi fie deseori dor de cei din generală, deși din punct de vedere didactic mi-a prins bine diversitatea stilurilor de predare.
     După 4 ani de liceu, și aproape alți 2 terminați de facultate, am prins curaj să mă întorc în școala generală. Nu m-am mai simțit la fel de "acasă" acolo, dar e firesc să fie așa... 6 ani înseamnă mult.. Am fost bucuroasă totuși să recunosc încăperi ce mi-au stârnit amintiri, fiecare din ele parcă era o pagină din istoria mea, și astfel m-am regăsit pe mine în locuri și oameni dragi.
    Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, am cunoscut și în liceu profesori ce merită și au tot respectul meu, dar cei din gimnaziu au fundamentat ceea ce alții au dezvoltat și finisat în liceu... și poate de aceea sunt mai aproape de inima mea și sufletul meu chiar și astăzi pentru că au știut să fie mai mult decât profesori.
   Nu știu exact ce am vrut să transmit exact prin acest articol, probabil doar o emoție care îmi coboară până în suflet și îmi fură câteva lacrimi și care poate îmi va fi împărtășită... sau o fărâmă din mine și din sufletul meu... sau poate câte un pic din tot... nu știu... știu că vreau să spun un mare mulțumesc profesorilor dragi mie, care deși aparent își fac doar meseria, reușesc să atingă suflete și să schimbe o generație. Aveți respectul și felicitările mele!
  P.S. Mă îndemna o persoană foarte dragă mie să scriu despre lucruri așa cum sunt, fără să mă ascund sau să îmi fie rușine, dar să fiu pregătită pentru critici doarece adevărul doare. Doamne, câtă dreptate avea!
 


Comentarii

Postări populare