Fetița cu ochi albaștri

Tramvai. Oră de vârf. Aglomeraţie. O zi de luni "perfectă", când oboseala se simte în aer. La una din stații, urcă o bătrânică alături de nepoțica ei.Bunica se îndreaptă spre compostor, iar fetița abia urcată în mijlocul de transport se dezechilibrează. Pentru a nu cădea, îi spun fetiței că o țin, și o iau de mânuță pentru a-i oferi o mai mare stabilitate. Fetița și-a ridicat privirea spre mine și atunci m-au privit unii din cei mai puri ochi, mari și albaștri, văzuți vreodată. Era o fetiță căreia i se citea pe chip inocența, sinceritatea, puritatea și fericirea specifice vârstei (avea aproximativ 8 ani). 

    Câtă bogăție sufletească avea acel copil! Cât de săracă sufletește m-am simțit în comparație cu ea. Săracă în bucurie, în sinceritate, în simplitate. În tot ce aveam eu ( și noi toți odată) și am pierdut cu înaintarea în vârstă. E trist să devenim atât de săraci. E trist că pierdem toate acestea și ne mândrim spunându-i maturizare. 

    Dacă asta înseamnă să crești, eu nu vreau. Vreau să rămân copil. Să mă ascund în camera mea sub plapumă, în pijama și să mănânc jeleuri uitându-mă la maratoane de Scooby Doo. Prefer să mă julesc în genunchi prinzând un iepure decât să îmi julesc inima că am avut încredere și am sperat. 

  Vreau să mai trăiesc în acea lume, acolo unde concepția de oameni răi e greu de crezut. Vreau să-mi fie frică de întuneric, nu de grijile zilei de mâine. Vreau să cunosc acum o persoană și peste 5 minute să fim cei mai buni prieteni... 

   Vreau să uit, vreau să iert, să mă bucur și să iubesc fără limite. Vreau să mă bucur și să rămân mereu copil.