Când orgoliile urlă...

... sufletele nu se mai aud, nu mai au cum. În vacarmul creat de orgolii, sentimentele nu mai au loc... și atunci se estompează, amuțesc și în final mor. Cele care trăiesc în final sunt orgoliile. De ce ?
Nu știu... nu știu de ce alegem să distrugem în loc să construim... Pentru că e mai ușor? Pentru că îți hrănește orgoliul ? Foarte bine, rămâi cu orgoliul... știi când o să îți dai seama că ai ales greșit? Că ai ales orgoliul în locul meu? Când vei avea nevoie de o îmbrățișare sau de o vorbă bună... și nu va fi nimeni să ți-o dea... pentru că orgoliul nu îmbrățișează, dragul meu... dar tu nu știi asta. O să aflii asta curând, foarte curând... și abia atunci o să realizezi că tot ce ai e orgoliul.
Eu mi-am dat la o parte orgoliul, mi-am lăsat sufletul descoperit ca să îl cunoști în stare pură, cu riscul că te speriai de haosul din el... de câte duce. În schimb m-am lovit de un zid rece, și m-a răcit.
Acum stau și eu cu măinile la urechi și îmi las orgoliul să țipe... și țipăm amândoi, orgoliile din noi țipă.
Cred că nu se mai poate face nimic acum... nici pentru noi, nici pentru suflete. Am greșit lăsând orgoliile să vorbească pentru noi... ce păcat că e prea târziu pentru a mai face ceva..